O dragoste a doi, purtată-n patru

Capitolul 4
Vizita pentru poveste

Au trecut trei zile de când mi-am deschis sufletul în fața unei copile, pentru a-i arăta rănile sufletului meu. Au fost vorbe de bucurie rostite cu o tristețe care nu știam că mai există. Am crăpețit cutia pandorei din sufletul meu pentru a arunca din nou o privire, dar încă nu am tras zăvorul!

Știu că am promis că voi reveni a doua zi pentru a-mi continua povestea, dar în plimbările zilnice am evitat să ajung din nou pe strada aceea. Onyx m-a tras în fiecare zi să mergem în aceeași direcție, dar l-am luat în brate și mi-am văzut de drum. De drumul meu. De ce oare vrea Onyx să-mi arunc vorbele amintite și să pătez foile acelei fete cu ele?

Nu vrea să…sună interfonul. Oare cine o fi? Pe mine nu mă caută nimeni?

– Da? Cine e?

– Eu sunt Mara, Alina! Ești bolnavă?

– Cum m-ai găsit?

– Mara sunt cu Maria…îmi deschizi?

– Desigur!!!

De ce au venit la mine? Cum de m-au găsit? Am încercat să evit inevitabilul oare?

#Cioc-cioc#

– Bună…

– Sărut-măna!

– Bună fetelor.

– Ești bolnavă Mara? Cum de nu ai mai venit pe la noi a doua zi?

– De ce nu ai venit să-ți continui povestea, tanti Tamara?

– Mă simt rău…puțin. Nimic grav. O să-mi treacă! Cum de m-ați găsit?

– M-a înnebunit Maria de cap când a văzut că nu mai vi și am început să întrebăm în stânga și în dreapta dacă te știe cineva și până la urmă te-am găsit. Ne-am făcut griji, am crezut că ai pățit ceva când am văzut că nu ai venit nici măcar în a doua zi. Sper că nu te-am deranjat!

– Nu m-ați deranjat. Poftiți înauntru. Luați loc. Alina îți fac o cafea? Maria cu ce pot să te servesc?

– Doar apă pentru mine tanti Mara…

– Văd că ți-ai adus caietul cu tine?!

– Da!…nu puteam să ratez ocazia de a mai scrie în el.

– Îl poartă peste tot cu ea, nu l-a mai lăsat deoparte nici o clipă…spuse Alina surprinsă parcă.

– Atât de mult vrei să îmi afli povestea Maria?

– Da tanti Mara. Poate aveți o poveste care ar fi bine să nu rămână doar a dumneavoastră. O poveste bună merită așezată într-o bibliotecă pe raftul din fața ochiului.

– Nu cred că povestea mea este povestea pe care o cauți sau pe care vrei să mă faci să cred că este. Este doar o poveste a unei femei simple, urâtă de D-zeu și uitată de lume.

– Nu mai spune așa tanti Mara! Pentru mine este destul de bună încât să îmi fac lucrarea de sfârșit de an și îi voi lăsa pe ceilalți să își dea cu părerea unde îi este locul.

– Bine Maria…bine…

– Cum îți bei cafeaua Alina?

– 2 lingurițe de zahăr și fără lapte te rog.

– Poftim. Amestecă te rog.

– Mulțumesc.

– Stai să scot prăjiturile din frigider. Maria nu vrei socată?

– Ba da!

– Poftim. Mănâncă și o prăjitură.

– Mulțumesc!

Mă pun jos și sorb o gură de cafea. Aprind o țigară din care trag lung și apăsat…

– Fumezi? întreabă Alina.

– Mă mai prostesc și eu din când în când. Am fumat mult, dar acum mai fumez și eu câte o țigară, două la cafea.

– Nu începi să ne povestești continuarea?

– Maria las-o pe Mara în pace. Poate nu vrea! Crezi că nu are ceva mai bun de făcut decât să îți povestească ție tinerețea ei. Abia am ajuns în vizită și tu iarăși întreci măsura.

– Am să-ți povestesc Maria, dar lasă-mă și pe mine să îmi savurez câteva guri de cafea povestind cu bunica ta.

– Of bine!!!…povestiți acolo că eu mă joc cu Onyx.

Liniștea se lăsa peste încăpere…nimeni nu mai scotea nici măcar un sunet. Parcă și Onyx stătea cuminte și se uita la mine în gură pentru că și el aștepta continuarea povești.

– Bine, bine. Am să continui povestea. Nu vă mai uitați așa la mine de parcă am avea altceva mai bun de discutat.

– Yuppy!!! Stai un pic să-mi deschid caietul…Gata spune te rog!?

Îmi aprind o țigară și deja știu că trebuie să mă pregătesc pentru ce va urma…va trebui să deschid zăvorul ușii vechi și prăfuite. Gata nu mai am cale de întors. Poate că a venit timpul să îmi revăd viața. A venit timpul să dau piept cu vechi demoni care mă bântuiau, dar de data asta nu va mai fi de ajuns să mă ascund de ei. De data asta va trebui să îi înving. Hai curaj bătrânico…curaj.

– În aceea seară am ajuns la bunicii mei din Moldova. După un drum istovitor de lung ajunsesem doar ca să aflu că părinți mei îmi vânduseră o minciună gogonată. Bunici mei nu aveau nimic și ajunsesem acolo doar pentru că era foarte mult de muncă pe câmp. Era un an în care roadele pământului dădeau pe dinafară și aveau mare nevoie de ajutor. Doar de acolo aveam cămara și frigiderul plin în fiecare an. Nu mai fusesem în vizită la ei de când aveam 10 ani, dar parcă nu era nimic schimbat. Aceeași casă, cu aceeași viță de vie în jurul ei. Nici tabla de pe casă nu era schimbată, lucea la fel în lumina becului. Vântul foșnea frunzele copacilor din ogradă și se prevestea ploaia, așa că ne-am grăbit să ducem bagajele în casă.

Am dormit neîntoarsă, dar Andrei nu mi-a dat pace nici măcar în lumea mea de vise. Chiar și în visul meu îi simțeam buzele de pe obraz. Chiar și visul îmi era călău al plăcerii mele nevinovate.

Dimineața ne-am trezit devreme, deodată cu soarele. Nici bine nu am apucat să arunc câțiva stropi de apă pe față că bunica începuse: „Mara du-te până în pivniță și adu o găleată de barabule și un butoi alb de 5 kile. Facem barabule bătucite cu tochitură pentru muncitorii de pe țarină. Ah!?…să nu uiți să aduci o sticlă de borș și harbuz murat.”

– Barabule ce?

– Pireu fato…pireu…o lași pe Mara să povestească sau ai de gând să o întrerupi de fiecare dată când va pronunța un regionalism?

– Scuze tanti Mara…lasă că le scriu și o să le caut pe Google.

– „Glogle” ce?

– GOOGLE…un motor de căutare pe internet…vezi buni, nici voi nu le știți pe toate!

– Da…mare scofală. Vă credeți deștepți cu tehnologia voastră… spune Alina cu mânie.

– Să continui sau purtăm o discuție despre valorile fiecărei generații?

– Nu tanti Mara…continuă te rog!

– Ne-am apucat să facem de mâncare și în scurt timp am ajuns pe țarină. Acolo era deja tata și bunicul meu împreună cu mai mulți muncitori. Am săpat toată ziua pământul. Partea cea mai interesantă s-a întâmplat abia seara când mă dezbrăcam și am observat că din buzunarul de la bluziță mi-a căzut un bilețel din buzunar.

– Ce bilețel?

– Stai liniștită că ajung și acolo! Nu l-am băgat în seamă la acel moment. M-am dus să mă spăl în troacă și abia când m-am întors l-am deschis. Ce scria pe el cred că îmi va rămâne întipărit în minte și după moarte:

Vreau să îți vorbesc, dar nu îndrăznesc

Știu că nu e bine.

Dar când te zăresc, tot mă fâstâcesc

Aș vrea să-ți spun, cât de mult mi-aș dorii să vorbesc cu tine
                                                                                                              Ștefan

Ei!…Știu că nu sună foarte bine, dar pentru o fată de 15 ani a însemnat mult. Aveam un admirator secret. În două zile primisem primul pupic și primul bilețel de dragoste. Eram în extaz. Mă transformasem aparent în femeie fără ca nici măcar eu să știu. Aveam pețitori. Apoi realitatea m-a lovit. Ai mei nu m-ar fi lăsat niciodată să am un prieten la vârsta mea. Trăiam într-o lume a iubirii închipuite interzise, dar care mă încălzea într-un fel pe care nu îl înțelegeam pe interior. Simțeam emoții care nu le mai simțisem până atunci.

A doua zi pe țarină eram foarte curioasă cine este acest „Șerban în versuri”. Aveam toate motivele să fiu mândră de admiratorul meu secret. Ștefan era un băiat de 23 de ani, bine făcut și foarte chipeș. Toată ziua a încercat să mă abordeze, dar rușinoasă de fel cum eram tot încercam să îl evit. El doar mă credea cu nasul pe sus, dar mie mi se tăia respirația ori de câte ori încercam să scot un cuvânt pe gură.

Așa a continuat următoarele 2-3 săptămâni. Trebuie să îi acordăm credit. Acest băiat chiar nu renunța. Biletele au tot continuat, le citeam cu atâta nerăbdare în fiecare seară. Parcă mă uitam la un serial de iubire pe care îl așteptam în fiecare zi să apară, dar acea iubire începuse să fie a mea. O iubire interzisă care mă pătrundea tot mai adânc și care îmi sugruma inima ori de câte ori eram în preajma lui.

Cele 2 săptămâni au trecut repede și în sfârșit a venit seara cea mare…

– Ce seară mare? La ce te referi? Adică…?

– Oh…nu fată dragă…departe mi-era gândul.

– Doar la prostii te gândești Maria. Doamne copii din ziua de astăzi!

– Îi tânără fata Alina. Nu mai suntem pe timpul nostru. Are curiozități și are cum să și le satisfacă într-un fel sau altul. Ei s-au schimbat, iar noi am rămas în urmă. Nu ei sunt de vină, doar noi suntem pentru că nu am putut ține ritmul, dar să revin la poveste…

A venit seara balului din sat. Toți ne-am făcut care mai de care mai cocheți, de la bunicul până la mine. Am intrat în sală unde cânta Dan Spătaru cu piesa „Drumurile noastre toate”. În momentul în care am intrat, toți ochii din sală parcă s-au ațintit dintr-o dată la mine. Doamne ce rușine mi-a fost, dar dintr-o dată se auzi o voce: „E fata lu’ Dumitru” și gata cu privirile. La care tata către mama:

– „Ți-am spus că ii prea despuiata fiică-ta”, dar mama răspunde

– „În loc să te mândrești că ți-am făcut o fată frumoasă tu mă dojenești”. Tata a muțit și și-a văzut de drum către locul unde se serveau băuturile și apare un pic mai târziu cu un Cico pe care mi-l dă.

Nici bine nu sorb o înghițitură și aud un sâsâit:

– „Psss…psss…Mara…Mara”.

Când mă întorc îl văd pe Ștefan care mai avea un pic și cred că își lua zborul din atâtea gesticulări încercând să îmi dea de înțeles să ies afară să vorbim.

Mă fofilez și scap din ochii alor mei și ies în fața căminului când…

– Cred că este de ajuns pe ziua de astăzi Maria. Trebuie să mergem acasă.

– Hai măi bunico! Chiar acum vrei să mergem acasă!? Acum când ajunge și tanti Mara la cea mai bună parte din poveste?

– Oh Doamne cât s-a făcut ceasul. Da Maria bunica ta are dreptate. Nici nu mi-am dat seama când a zburat timpul. Trebuie să îl scot pe Onyx la plimbare și mâine trebuie să mă trezesc de dimineață pentru că trebuie să ajung la spital pentru niște analize.

– Offff…bineee, dar mâine putem veni din nou ca să continui povestea?

– Da…Mara? Pot să-ți cer un favor ca mâine să ai grijă de Maria pentru câteva ore după-masa. Am ceva treaba și nu aș lasă-o singură acasă.

– Bine buni că iarăși mă faci de rușine. Ți-am spus că nu am nici o treabă să stau singură, doar sunt fată mare, dar dacă îmi spui povestea în continuare chiar mi-ar plăcea mult să vin la tine tanti Mara!!!

– Desigur! Nici o problemă!

– Păi hai să plecam!

– Ne vedem mâine tanti Mara!

– La revedere fetelor!