Capitolul 6
Ultimele zile din vară, de la țară
– Cine o fi la ușă la ora asta? Este abia 9 dimineața. Cine-i?
– Eu sunt tanti Mara…Maria! Puteți să îmi deschideți? Sper că nu v-am deranjat venind așa de devreme?
– Ce-i cu tine la ora asta fata mea? Ai pățit ceva?
– Nu tanti Mara. Bunica a avut treabă de dimineață, iar eu mă plictiseam prin casă și m-am gândit că ar fi mai bine să vin și să stau cu dumneavoastră.
– Pai iarăși a avut treabă bună-ta? Pe mine de ce nu m-a anunțat, doar stăteam eu cu tine!?
– Nu a vrut să vă deranjeze cu atâtea rugăminți. Eu i-am spus că aș vrea să vin la dumneavoastră, însă ea a spus că sunt destul o povară pentru ea și că nu trebuie să devin și pentru alți.
– Nu ești o povară deloc Maria și nu lăsa pe nimeni să te desconsidere în felul acesta! Eu doar ce am ajuns înapoi acasă. L-am scos pe Onyx la plimbare și cred că deja îmi am răspunsul de ce era așa nerăbdător să ajungem odată acasă.
– Dacă deranjez plec tanti Mara.
– Nici un deranj. Îi cam răcoare afară. Vrei un ceai?
– Da, mulțumesc. Continuăm povestea?
– Desigur! Stai doar să-mi fac o cafeluță și ție ceaiul.
…
– Unde am rămas mica mea textieră? spun eu amuzată…
– La momentul când v-ați întors acasă plutind după ce v-ați pupat cu Ștefan.
– Ah da…pai după acel moment nu a mai rămas mult din aceea vară. Cel puțin nimic memorabil de povestit în afară de întâlnirile cu Ștefan. Din acel moment ne-am întâlnit în fiecare seară, în același loc, la aceeași oră, sub același cer ca și martor.
– Ei nu cred că doar atât s-a întâmplat. Mai trebuie să fie ceva. Trebuie să vă mai aduceți ceva aminte!?
– A fost o săptămână și jumătate de poveste. Plină de dragoste, emoții și cu mulți pupici transformați în fluturi care îmi străbăteau tot corpul și îmi țineau capul în nori. Fiecare atingere pe care o primeam din partea lui Ștefan îmi provocau cratere pline de dorință. O dorință ce nici apele oceanelor parcă nu o puteau sătura.
Cu doua seri înainte de ziua în care trebuia să ne întoarcem acasă, din păcate, s-a întâmplat ceva ce nu mai vroiam să îmi aduc aminte vreodată. Tata mă aștepta pe prispa casei în momentul în care mă întorceam acasă de la „banca viselor”.
– Ce s-a întâmplat? De ce nu vrei să îți aduci aminte?
– Tatăl meu era beat. În momentul în care m-a zărit s-a ridicat de pe bancă, răsturnându-și paharul pe masă. Fără să stea pe gânduri m-a luat la palpe și m-a grăbit în camera unde dormeam. În drum a luat matura de la intrare și a început să mă lovească cu coada acesteia.
– „Te-am adus aici ca să mă faci de rușine?”…îmi tot spunea.
– „Dar nu am făcut nimic tată. Mă jur că nu am făcut nimic!…spuneam țipând de durere
– Păi tanti Mara?! Nimeni nu a intervenit din casă pentru dumneavoastră? Cum să vă bată? Ai mei nu m-au bătut niciodată!
– Nimeni nu a intervenit Maria, nimeni! Bătaia s-a întrerupt în momentul în care coada de matură s-a rupt de spatele, mâinile și picioarele mele. A doua zi abia am aflat, că mama a fost prima pedepsită prin bătaie pentru că îi ascundea tatei adevărul. De aceea nu a intervenit nimeni. Nu mai avea cine.
Dimineața mi-am adunat toată puterea pentru a mă putea ridica din pat. Corpul îmi era plin de vânătăi, unele sângerânde încă. Mai luasem bătăi de la tatăl meu, dar niciodată ca pe aceea. Îmi căutam forțele pentru a nu da satisfacție tatălui meu. Vroiam să mă port ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Încercam să merg dreaptă, fără să șchiopătez. Durerea îmi era covârșitoare, însă doar gândul de a nu mai ajunge odată pe țarină pentru a-l vedea pe Ștefan îmi provoca în suflet o durere mult mai mare decât cea fizică pe care o resimțeam în tot corpul.
Efortul mi-a fost în zadar, deoarece nu am fost lăsată să părăsesc curtea ca cineva să mă vadă bătută.
În aceea seară mama mi-a zâmbit plină de tristețe și mi-a dat un bilet de la Ștefan. Era ultimul pe care aveam să îl primesc. Corpul îmi era plin dintr-o dată de o fericire pe care nu cred că o voi putea descrie vreodată. Nici durerea nu o mai resimțeam, așa că m-am aruncat în pat și am început să îl citesc.
– „Dragă Mara. Mi-a spus mama ta ce ai pățit. Vreau să ști că îmi pare foarte rău că ai pățit așa ceva din cauza mea. Sper să nu fi supărată pe mine și că nu îți vei uita promisiunea de a coresponda cu mine prin scrisori. Nu vreau să pierd ceea ce avem și dacă există vreo șansă să mai putem fi împreună voi murii cu speranța aprinsă. Îmi ești dragă, te iubesc și te ador scumpa mea orășeancă.”
– Și v-ați mai văzut după aceea tanti Mara?
– Ei cum să nu ne mai vedem, însă ne-am văzut prea puțin din păcate. Datorită acestui om am aflat că fără dragoste, răsuflarea ne este doar un ceas care ticăie aievea. Iar ceasul meu încă ticăie și ține în viață un corp gol.
– Cum un corp gol tanti Mara. Ești plină de viață, de trăiri, de experiență!
– Un suflet lipsit de dragoste poți să încerci să-l umpli cu toate bogățiile și cunoașterea din lume căci tot gol va rămâne. Nu există lucru pe acest pământ sau pe vreun altul, care să poată umple un gol așa de mare.
– Pai și când v-ați mai întâlnit cu Ștefan dacă nu l-ați mai văzut atunci?
– Ei…dar cum vrei tu să grăbești povestea. Stai că mai avem mult până acolo!
– Bine tanti Mara. Atunci spuneți-mi vă rog continuarea.
– A doua zi am încărcat mașina și am pornit din nou la drum. Însă nu am plecat fără să las un bilet bunicii mele pentru a i-l da lui Ștefan.
– Păi ce ați scris în el?
– „Dragă Ștefan. Nu trebuie să îți faci griji pentru mine, doar sunt fată mare. Trece, totul trece. Sper doar să-mi treacă și durerea din sufletul meu când nu te voi mai putea vedea. Îți voi răspunde la toate scrisorile. Am vorbit cu mami și mi le va da ea. Le va lua personal de la poștaș ca să se asigure că vor ajunge la mine. Deja îți duc dorul. La revedere.”
– Pai doar atât? Dumneavoastră nu i-ați spus că îl iubiți?
– Ei…chiar dacă o simțeam, asta nu însemnă că aveam tăria să i-o și spun. Și pe deasupra nu i-aș fi spus-o în scris. Aș fi vrut să îi văd chipul și ochii când aș fi spus cuiva acele cuvinte pentru prima dată în viața mea.
– Păi de ce? Doar el v-a spus-o.
– Fiecare o spune în felul său și la momentul pe care îl va crede prielnic. Nu voi trata o comoară ca un mărunțiș, doar pentru că m-aș fi simțit datoare să îi întorc acele cuvinte magice.
În aceea zi când am plecat eram întâmpinată de reversul medaliei. Lăsam soarele în spate și ne îndreptam către furtună. Eram curioasă ce necazuri ne vor aștepta în față. Soarele care m-a întâmpinat a însemnat întâlnirea cu Ștefan. Furtuna cine știa?!