O dragoste a doi, purtată-n patru

Capitolul 3
Începutul povești
Fantomele trecutului

Ce fac? Durerea ce m-a apăsat aproape toată viața? Lupta pe care am avut-o până nu demult, ca să încerc să o împing în întuneric? Chiar vreau să îmi aduc aminte de toate acele clipe frumoase preț de câteva minute? Chiar vreau să-mi fac din nou rău, singură? Oare le voi putea închide înapoi după ce le voi rosti sau mă vor poseda din nou dându-mi de data aceasta zbuciumul etern?

– Mara? Spune-mi ce s-a întâmplat după a doua vară la țară? Te-ai mai întâlnit cu Ștefan?

Aud și văd tot ce se întâmplă în jurul meu. O auzeam pe Alina cum îmi vorbește, dar preț de câteva secunde bune nu am avut puterea de a-i răspunde. Parca îmi era frică să rostesc acele cuvinte. Parca nu îmi găseam energia nici măcar pentru a clipii. Privesc în gol și inima mi-o ia din nou razna.

– Alina îmi dai te rog un pahar cu apă? spun scoțându-mi pastilele de tensiune din buzunar.

– Te simți rău? Te pot ajuta cu ceva?

– Nu…Stai liniștită. Inima mă mai supară din când în când, din momentul în care a rămas pe jumătate. Ștefan? Ultima dată l-am văzut în urmă cu vreo 20 de ani. Era la braț cu o femeie frumoasă și împreună cu cei 2 copii ai lor. A trecut pe lângă mine și preț de o privire pământul s-a oprit în loc, deodată cu timpul. Ne-am zâmbit politicos și am trecut unul pe lângă celalalt, fiecare cu alegerile noastre diferite alături, ca și când nu ne-am fi cunoscut. De atunci nu l-am mai văzut decât în visele mele din când în când.

– Tanti Mara? Eu nu vreau să știu nici mijlocul povești și nici finalul ei, decât atunci când le va veni timpul. Spuneți-mi vă rog începutul. Totul are un început nu-i așa? Chiar și povestea ta?

– Da!…chiar și povestea mea are un început și un sfârșit, dar nu este atât de ușor să îți dezgropi fantomele trecutului. Am să-ți povestesc Maria…am să-ți povestesc.

Hai bătrânico, curaj! Nu are ce să se întâmple! Amintirile nu mușcă! I-ai promis fetei! Nu o amăgii!

– Bine Maria!

– Totul a început la sfârșitul primăverii. Eram foarte bucuroasă pentru că părinții mei îmi promiseseră că vom merge la mare în acel an, împreuna cu câțiva prieteni de familie. Eram mai mult bucuroasă deoarece puteam să îmi petrec mai mult timp cu Andrei.

– Andrei? Acum chiar că nu mai pricep nimic. Spuse Maria…

– Da Andrei. El era băiatul de 16 ani al unor prieteni de familie, la care mergeam dese ori în vizita. După cum spuneam mergeam împreună cu el la mare, asta însemna că puteam sta mai mult timp împreună cu el, dar nu a fost să fie așa.

– Păi de ce? întreabă Maria.

– Cu câteva zile înainte de a începe vacanța, tatăl meu, m-a scos în oraș la un Cico și un profiterol la cofetăria mea preferată. Deși iubeam când mă ducea acolo de data aceea nu mi-a fost deloc pe plac. Odată ajunși a început să-mi spună că bunica și bunicul, D-zeu să-i odihnească, se simțeau foarte rău și că trebuie să mergem la țară să avem grijă de ei.

– Am fost distrusă. În sinea mea eram un mic diavol care le aducea gânduri rele acelor doi bătrâni nevinovați pentru că îmi suprimau fericirea de a sta mai mult timp cu Andrei. Acum știu că nu aveau nici o vină, dar în mintea mea de atunci nu se întâmpla asta.

– Și chiar nu ai putut face nimic. Adică să mergi la mare fără ai tăi?

– Maria?! Când eu și bunica ta eram micuțe nu exista așa ceva. Trebuia să faci în tocmai ce ți se cerea și nu aveai voie nici măcar să schițezi vreun gest. Acum tinerii din ziua de astăzi au parte de mult mai multă libertate cu care oricum nu știu ce să facă și pe care o percep prost.

– Așa e Maria, spune Alina. Am luat câteva bătăi năstrușnice doar pentru că am avut curaj să îmi privesc tatăl în ochi și să-i răspund înapoi.

– Lasă bătaia bunico, Nu vezi că se întunecă și tanti Mara nu a apucat să ne povestească aproape nimic. Mai povestește-ne tanti Mara, las-o pe buni, că de poveștile ei îmi este plin capul demult.

– Ultimele zile de școală au trecut foarte greu. Aveam tot felul de nemulțumiri din orice, câteodată poate chiar și inventate. Până nu de mult eram în culmea fericirii și acum dintr-o dată eram posomorâta clasei. Nimeni nu știa ce am pățit.

Când s-a terminat școala ne-am făcut bagajele pentru drumul ce urma să înceapă. Culmea este că în timp ce noi încărcam mașina cu bagajele pentru drumul la bunici, Andrei și ai lui încărcau mașina pentru mare. Drăguț a fost că Andrei m-a oprit spunându-mi: „Păcat că nu putem merge la mare împreună, mi-ar fi plăcut mult să apucăm să ne cunoaștem mai bine”, apoi m-a prins de mână și m-a pupat pe obraz. Eram roșie la racul. Îmi era rușine față de ai mei. Era prima pupă pe care o primisem vreodată.

– Hai măi tanti Mara. Rușine? De la o pupă pe obraz?

– Da Maria! Nu-ți pot explica emoțiile pe care le-am avut în acel moment. Andrei era băiatul pe care îl plăceam pe de-ascuns și îmi furase un pupic.

Apoi Andrei mi-a mai spus: „Sper că nu mă uiți și sper să ne vedem după vacanță”. Am întors spatele și pur și simplu zâmbeam fără să mă pot controla. Nici nu mai știu dacă i-am spus ceau sau nu. Oricum nu mai conta. Eram în al nouălea cer și pluteam pe propriul meu norișor alb.

Ne-am urcat în mașină după ce am terminat de încărcat și am pornit la drum. În timp ce eram pe bancheta din spate rămăsesem blocată la pupa lui Andrei. Încă îi simțeam buzele pe obraz. Însă nu aveam de unde să știu ce îmi pregătise soarta la capătul celalalt de drum. Orașul pe care îl lăsam în spate era acoperit de un strat gros de nori negrii, începuse ploaia și în față se vedea apusul sub un cer senin învelit în câțiva nori deșirați. Poate ar fi trebuit să îl văd ca pe un semn, însă doar Andrei îmi era în minte.

S-a făcut târziu. Restul povești vi–o voi spune într-o întâlnire viitoare. Hai Onyx este timpul să plecam.

– „însa doar Andrei îmi era în minte”. Stai tanti Mara nu poți să mă lași cu povestea așa.

– Maria parcă spuneai că îți notezi câteva idei, iar eu văd că scrii ca la dictare.

– Deci chiar nu vrei să îmi mai spui nimic.

– Gata Maria! S-a făcut târziu. Las-o pe Mara să plece la casa ei.

– Offf! Bine…

– Ma bucur că te-am revăzut Alina. Mă bucur că te-am cunoscut Maria.

– Mâine veniți din nou să ne povestiți mai mult?

– Nu vreau să fiu un deranj! Și în cor mi-am primit răspunsul. Unul din politețe și unul plin de speranță: Nu este nici un deranj!

O seara plăcută…

Sărut-mână!

La revere Mara…